Pe la 8 sau 9 ani, la sfatul unui medic, parintii mei mi-au facut o serie de analize... Exudat faringian, singe, electroencefalograma si, printre altele, o vizita la psiholog... Am fost un copil ciudat? Nu cred! Atunci, de ce?
Psihologul, o domnisoara destul de nesigura in comportament, care, dupa parerea mea, nu implinise 30 de ani, mi-a oferit un scaun in cabinetul ei micut si a inceput sa ma supuna la o serie de teste, bucuroasa probabil de noul ei cobai...
La un moment dat, mi-a povestit ca intr-o zi, tata si Mihaita, s-au hotarat sa repare acoperisul casei.
Am intrebat:
“Cati ani avea Mihaita?”
Si ea mi-a spus:
“13!”
“Aha, cred ca e o varsta la care poti repara un acoperis!”, am zis atunci...
“Si-au luat sculele”, a continuat ea povestea, “si s-au urcat pe casa. Si, de aici incolo, vei spune tu continuarea...”
Poveste a vrut, poveste i-am dat...
“La un moment dat, in timp ce tata bocanea de zor, Mihaita a observat doua scanduri late la cativa metri de el. In cap i-a incoltit atunci o idee nastrusnica... Ar putea incerca sa zboare... Tata nu l-a vazut cand a ridicat scandurile si nici cand copilul si le-a legat de maini, cu sfoara, si mai mult ca sigur ca nu l-a vazut cand s-a apropiat de marginea acoperisului... A intors capul abia dupa aceea si, speriat, a vazut ca Mihaita disparuse... A sarit ca ars privind jos, acolo unde ar fi trebuit sa fie copilul prabusit. Dar unde nu era... Si, oricum, se mai linisti el putin, ar fi auzit ceva daca Mihaita ar fi cazut. Zgomotul impactului, sau, poate, un strigat de durere... O fi coborat pe scara, cum, de altfel, era si normal s-o faca...
Tata a coborat si el si a inceput sa-l caute... Prin curte, prin casa... Dar nu l-a gasit... Si-a luat capul in maini vaicarindu-se cum se vaicarea nevasta-sa atunci cand Mihaita facea vreo pozna... Si, la un moment dat, a privit in sus...
Undeva, in inaltul cerului, Mihaita dadea rotocoale batand trainic din aripi... Vrabii, porumbei si randunici formasera un stol in urma lui iar baiatul parea ca zambeste...
In seara aceea, Mihaita nu reusi sa scape de
Pe urma, m-a intrebat daca am citit vreo carte... Pai, o carte citisem la 5 ani si, de atunci, mai citisem cateva: Legendele Olimpului, Tom Sawyer & Huckleberry Finn, Din tainele naturii a lui Dan Apostol, Elevul Dima dintr-a saptea la care, apropo, am si plans, si toate cartile lui Sir Arthur Conan Doyle, Agatha Christie, Edgar Wallace si Karl May pe care maica-mea le-ar fi putut gasi la aceea vreme...
Apoi a iesit din cabinet, spunandu-mi ca va lipsi putin... Apoi a sunat telefonul... A naibii coincidenta!
Cand s-a intors, m-a intrebat daca s-a intamplat ceva in lipsa ei. Ca o confirmare a gandurilor mele...
“A sunat telefonul”, i-am raspuns inocent...
“Si, cine era?”
“Pai, dumneavoastra, cred...”
Am inceput sa rad si ea s-a intimidat si mai mult. Probabil, ca psiholog, e destul de nasol ca un pusti de 8-9 ani sa faca misto de tine... Sa-ti naruie planurile si sa-ti mai si rada in fata...
Oricum, nu m-a mai intrebat nimic... Concluzia era clara... Eram de nedescifrat... Cel putin, pentru ea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu