Casa vrabiilor

E un apartament in blocul vecin, la etajul 3... Mai precis, o fereastra... Fara perdele... Mereu deschisa dar niciodata luminata...

Privesc zi de zi dar nu zaresc pe nimeni... Nici o silueta... Nici o miscare...

Ce ma atrage asa de mult la fereastra asta? Vrabiile! Da, zeci de vrabii intra zilnic... Sau ies... Dupa voie...

Si-atunci, ma intreb! E oare cineva care si-a dedicat propria viata vrabiilor? Cineva care isi lasa fereastra deschisa zi si noapte, vara sau iarna, pentru a crea vrabiilor un popas?

Oare o batrana singura se bucura de aceasta asociere ciudata? O batrana, care, precis, ghemuita in pat, observa din umbra agitatia micilor vietuitoare? Care si-a faurit o lume numai a ei... Unde colturile camerei s-au transformat de ceva vreme in cuiburi gri... Si unde firimituri zac in permanenta pe masa, ca o ultima pomana...

Chiar asa sa fie? O batrana care nu si-a mai platit intretinerea de luni de zile? Care nu mai doreste nimic? Care, precis, nu mai are pe nimeni? Si, pe care, doar vrabiile o mai saluta?

Mi-ar placea sa cred ca, in toata povestea asta, doar vrabiile sunt reale... Si ca dincolo de fereastra zace doar imaginatia mea... Nimic mai mult...