Eram la inceputul clasei a treia cand, intr-o zi de noiembrie, o vorba circula prin scoala... Murise cineva...
Cantareata Mihaela Runceanu fusese gasita moarta in garsoniera ei din Mihai Bravu. Si, de parca o moarte nu i-ar fi fost de ajuns, dupa ce fusese strangulata, criminalul ii mai daduse si foc...
Legendele au aparut in multe forme... Deasupra lor, insa, am constientizat o realitate pe care n-o mai intalnisem. O realitate cruda in care moartea este probabil cel mai sigur lucru...
Cred ca, pentru mine, asta a fost momentul cand am inceput sa intrezaresc ce va urma... Cand am inceput sa inteleg teama de moarte... Cand am devenit om in baza unor limite. Inceput si sfarsit...
Moartea Mihaelei Runceanu, desi situata departe de universul ala inconstient in care ma desfasuram eu, mi-a lasat o impresie mult prea puternica.
Acum ascult in Winamp glasul ei perfect si ma intreb ce-ar fi fost daca nu s-ar fi grabit atat sa ajunga la cer...
In iarna aia din ’89 multi au urmat calea pe care ea plecase. Si cu ce rost?
De ce naiba suntem sortiti sa evoluam numai prin moarte? De ce ii pretuim cu adevarat numai pe cei morti?
Un comentariu:
Si eu imi amintesc de evenimentul ala si de toate povestile tesute in jur. Teribil !
Trimiteți un comentariu